Mărirea şi decăderea lui Victor Ponta

2014_11_10_victor ponta- 8_rsz

de Melania Cincea *

La trei ani de la urcarea pe soclu, vedem un Victor Ponta învins şi umilit de propriul partid. Căruia îi transmite, prin televiziuni, mesaje-rugăminte.

În vara lui 2012, se părea, nimeni şi nimic nu putea sta în calea noii puteri USL. A că­rei efigie era Victor Ponta, pionul cel mai im­por­tant, date fiind dimensiunea şi ex­pe­ri­en­ţa în jocuri subterane ale PSD. Era un Victor Pon­ta ridicat pe soclu, ca ex­po­nent al celor care cereau pro­­tec­ţie în faţa justiţiei şi al celor care, victime ale ino­­cu­lării ideii că Traian Bă­ses­cu le-a tăiat salariile, îl vo­iau alungat de la Co­tro­ceni, situaţie care îi venea mă­nu­şă, pentru că pre­şe­din­t­ele Băsescu era singurul care-i mai pu­tea pune stavilă acţiunilor – derapaje de­mo­cratice şi abuzuri legislative. Era un Vic­­tor Ponta de o aroganţă strivitoare cu ori­­­cine încerca să i se opună – de la jur­na­lişti, la reprezentanţi ai cancelariilor oc­ci­den­­t­a­le. Avea la dispoziţie o majoritate par­­la­­mentară docilă, televiziuni aservite şi fonduri imense, inclusiv private, nefiind pu­ţini cei care încercau să-i intre în gra­ţii, sperând că, potrivit cutumei, spon­so­ri­za­rea li se va întoarce înzecit în conturi, din afaceri oneroase cu statul.

Toa­te acţiunile din iulie 2012, derulate în câ­­te­va zile, au indicat premeditarea a ceea ce s-a vrut o lovitură de stat: înlăturarea pre­­­şe­dinţilor celor două Camere ale par­la­men­­tu­lui, schimbarea Avocatului Po­po­ru­lui – singurul care putea ataca la CCR or­do­­nan­­­ţele guvernamentale –, trecerea Mo­ni­­to­­­ru­lui Oficial din subordinea par­la­men­tu­lui în cea a Secretariatului General al Gu­­ver­­nului – pentru ca modificarea de legi să aibă drum lin şi ra­pid –, încercarea de îngrădire a pre­ro­ga­ti­ve­lor CCR, pentru ca această instituţie să nu se mai poată pro­nunţa asu­pra deciziilor luate de Le­gis­la­­tiv şi încercarea de sus­pen­dare a pre­şe­din­te­lui Bă­ses­cu, prin re­fe­ren­dum fraudat.

Câş­tigarea, în toamnă, a par­­la­mentarelor, de către echipa pucistă, nu a fost suficientă pentru d-l Pon­ta. Planul lui neoficial viza ocu­­parea Cotroceniului, în 2014. Dar pentru asta avea ne­voie de informaţii la ca­re, altfel, nu avea acces, şi de protecţie, pentru a-şi mas­ca episoade din trecut. Aşa că a început să implice în joc servicii spe­­ciale. De unele s-a folosit, de altele a în­­cercat, dar nu a reuşit.

2013 a fost anul în care oferea deja indicii cla­re că, la prezidenţialele din 2014, va ju­ca personal rolul prezidenţiabilului, umi­lind constant şi PNL, şi pe Crin Antones­cu, prin decizii care-i sfidau sau îi ig­no­rau. A fost anul în care d-l Ponta se com­por­­ta ca arendaş la justiţie. Şi anul când, prin noua Constituţie la care lucra USL, Legislativului i se pregăteau puteri dis­cre­ţionare, care ar fi aruncat în aer echilibrul puterilor în stat. Iar pentru o în­ge­nun­che­re a justiţiei, ar fi urmat ca parlamentul să-i numească pe şefii Parchetului Ge­ne­ral, ai DNA, ai DIICOT. A fost şi anul în ca­re d-l Ponta îi sfida pe partenerii oc­ci­den­tali ai ţării – la Forumul Româno-Chi­nez, res­pec­tând solicitarea premierului co­mu­nist chinez, majoritatea supusă d-lui Pon­ta înlăturase din Parlamentul Ro­mâ­ni­ei dra­pelul UE. A fost şi anul orchestrării „mar­­ţei negre“, al cărei scop fusese mo­di­fi­­ca­­rea Codului Penal şi a Legii am­nistiei în funcţie de interese transpartinice. Şi un an la finalul căruia, Crin Antonescu vor­bea, deschis, dar tardiv, despre jocul la du­blu al lui Victor Ponta.

La începutul lui 2014, după ruperea USL, avea deja drum liber spre prezidenţiale, pu­te­re masivă concentrată în mâinile sale şi previziuni electorale optimiste. Din a­ceas­tă poziţie, a continuat să sfideze. Şi UE – în campania pentru euro­par­la­men­ta­re, coaliţia în care PSD era numărul unu ju­­c­a­se cartea naţionalismului, deşi Par­la­men­tul European nu reprezintă interese na­ţio­nale şi nimeni nu avea nevoie de o exa­cer­bare a naţionalismului. Şi SUA – în timp ce anunţau că se vor concentra pe lup­ta împotriva corupţiei, în colaborare cu UE, premierul Ponta transmitea me­sa­jul că baronii săi puşcăriabili sunt mai im­por­­tanţi şi că le rămâne alături. Şi popor – căruia i-a oferit „cadou“ grandioasa şi ul­­tra­costisitoarea lansare a candidaturii sale la prezidenţiale. Speranţele i s-au nă­ruit, însă, în 16 noiembrie, când a fost zdro­­bit, la urne, de Klaus Iohannis.

În 2015 a intrat cu o cotă de în­credere şi au­to­ritate în propriul partid mult di­mi­nu­a­tă. El şi baronii săi – piesele grele ale par­ti­du­lui – fuseseră setaţi pe tolerare re­ci­pro­­că, valabilă numai în condiţii de câş­tig: unii sperând să fie scă­paţi de pro­ble­me­le cu justiţia, celălalt folosindu-se de ei în încercarea de a obţine toată puterea. Cum jocul fusese pierdut, nu mai aveau mo­­ti­ve să se suporte. Aşa s-a ajuns la ex­clu­deri, la plecări din partid, la tensiuni de nestăvilit.

Lo­vi­tura în plex primită din partea DNA, care l-a pus sub urmărire într-un dosar de corupţie, pare să-l fi destabilizat. Mo­men­tul refugierii, oficial în scop te­ra­pe­u­tic, la amicul Recep Erdoğan a fost pri­el­nic pentru trădări – de la cele în interes na­­ţio­nal, venite de la partenerii de coa­li­ţie, care l-au votat la SIE pe Mihai Răzvan Un­gureanu, la cele ale oamenilor din pro­priul partid, pierderea susţinerii lor fiind, pro­ba­bil, motivul demisiei sale de la vâr­ful PSD. Altfel, nu e omul demisiei, a de­mon­strat-o şi în cazul plagiatului dovedit, şi al pierderii prezidenţialelor.

La trei ani de la urcarea pe soclu, vedem, zi­le­le acestea, un Victor Ponta învins şi umi­lit de propriul partid. Căruia îi trans­mite, prin televiziuni, un mesaj-ru­gă­min­te: „Vreau să stau la guvern până în 2016“. E greu, însă, de crezut că PSD îi va fa­ce această favoare. //

publicat pe revista22.ro

    loading...

Be the first to comment on "Mărirea şi decăderea lui Victor Ponta"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*