TURCESCU: DEZVALUIRI PICANTE DESPRE AVENTURILE LUI PONTA LA PARIS

Sursa: Robert Turcescu

Aventura pariziana a lui Victor Ponta despre care scriu azi isi are originile in primele zile ale Revolutiei din 1989. La acea vreme, premierul de azi, posibilul presedinte de miine, era un tinar licean utecist in clasa a XI-a C a liceului industrial Ion Neculce din Capitala. O clasa cu profil “electrotehnica”, in care invatau peste 40 de liceeni, printre care, asa cum spuneam, Victor Ponta, dar si cea care avea sa-i devina sotie citiva ani mai tirziu, domnisoara Roxana Elena Bora.

In acea perioada, liceul Ion Neculce, situat in apropierea bulevardului Titulescu din Capitala, linga fostul sediu al primariei Sectorului 1 (aflat de ani multi intr-un prelungit proces de renovare) numara nu mai putin de opt clase a XI-a, numerotate de la A la H, fiecare dintre ele cu un numar cuprins intre 30 si 43 de elevi (asa erau vremurile). Clasa lui Victor Ponta avea cei mai multi elevi, 43 la numar.

Pe 25 decembrie ’89, chiar in ziua in care Ceausescu era impuscat, a inceput emisia primului post de radio independent din Romania. O anume Fadia Dimerdji, DJ la radio Nova Paris, a adus un set de “scule” si asa a pornit emisia unui radio care avea sa emita initial de la Casa Scriitorilor, in banda vest a FM-ului. Programul radioului, in adevaratul sens al cuvantului, a inceput sub numele de Nova 22 abia din februarie 1990 pe frecventa 92.7 Mhz. Tot cam pe atunci, studioul Nova FM s-a fixat pentru o perioada in cladirea Primariei Sectorului 1, aflata gard in gard cu liceul “Ion Neculce”.

Era vremea “ajutoarelor”. Francezii, dar si multe ale natii, trimiteau la Bucuresti camioane cu haine, carti, alimente, medicamente si multe alte minuni ale lumii occidentale. Si tot cam pe atunci au inceput sa apara si invitatii pentru tinerii romani in tari din vestul Europei. Intre profesorii si elevii de la liceul Ion Neculce si francezii care sustineau Radio Nova 22 s-a creat in scurt timp o relatie de amicitie care avea si o dimensiune reciproc avantajoasa: radioul putea folosi generoasa sala de sport a liceului pentru organizarea uner evenimente sau concerte, iar profesorii si elevii liceului beneficiau la schimb de inlesnirea unor vizite de scurta durata in Franta. De obicei, aceste excursii aveau durata de doua saptamini si erau organizate, in special, de celebra profesoara de franceza Felicia Mihai. Ii spun celebra fara urma de ironie pentru ca doamna Mihai este autoarea a numeroase manuale de limba franceza.

La acea vreme, 1990-1991, directorul liceului Neculce era profesorul Nasta, decedat intre timp, iar diriginta clasei a XI-a C in care invata si elevul Victor Viorel Ponta era profesoara de sport Doina Marcela Campineanu (mama lui Mihai-Miki Campineanu de la “Suie Paparude”). Profesoara de istorie a domnului Ponta a fost doamna Stamatoiu, iar daca numele ei nu va spune nimic aflati ca era sotia celebrului Aristotel Stamatoiu, fostul şef al Centrului de Informaţii Externe din cadrul Directiei Securitatii Statului. Cu alte cuvinte, sotia sefului SIE de azi. De altfel, gard in gard cu liceul Neculce era si sediul UM 0920/ V1 – Spionaj Politico-Economic pe Europa, situat exact in spatele Primãriei Sectorului 1. Parca incepe sa se lege, nu-i asa? Sa povestim in continuare insa, mai avem multe de descoperit!

In primele luni ale anului 1990 soseste o invitatie pentru un grup de tineri liceeni de la Ion Neculce pentru o vizita de trei saptamini in Franta, la Nancy. E vremea acum sa-i dam cuvintul chiar domnului Victor Ponta care pe data de 19.11.2010 poveste intr-o postare pe blogul personal urmatoarele:

“Da, m-am “imbatat” cu aerul libertatii la inceputul lui 1990 (ca noi toti cred), aveam abia 17 ani si toata lumea imi statea inainte. Dupa serile din Piata (Piata Universitatii, n.m) dar si dupa alegerile din 20 Mai, atmosfera s-a “dezumflat” si fix pe 13 iunie dimineata, la ora 6.00, eram la coada la Consulatul Francez (langa Piata Romana). Intrasem intr-un program de schimb cu un liceu din Nancy si primisem o invitatie pentru o tabara la care sa particip. A fost o oportunitate pe care o datorez in totalitate profesoarei mele de franceza din liceu, care a reusit sa se lupte cu incapatanarea si comoditatea mea si mi-a bagat franceza si dragostea de Franta in cap aproape cu forta (multumesc si acum, Dna. Felicia!). Am vazut desfasurarea de politie si armata si, cu pasaportul cu viza in buzunar, am luat-o spre Centru. Am trait cu evidenta nefericire evenimentele din 13-15 iunie si impresia mea a fost ca ma aflu intr-o tara care nu ma intelege si in care nu-mi pot indeplini visele. Am plecat spre Nancy cu acest pesimism fata de viitorul Romaniei si cu 40 de $ in buzunar (numai mama stie de unde a reusit sa-i faca rost). Am mers cu un bilet de tren redus pt elevi la Budapesta, apoi Praga si Frankfurt, iar din gara m-au recuperat cei de la liceul din Nancy. Cam aventuros, stiu, dar nici nu implinisem 18 ani si eram mult mai ambitios si mai curajos decat sunt acum (cand plec in lume cu avionul, toate biletele, cazarile si intalnirile deja stabilite, cu mobilul, cardul de credit si iPadul in geanta, condus la aeroport si asteptat in partea cealalta!). Tabara a durat 3 saptamani, in care am mai prins ceva franceza si am descoperit mirajul McDonald’s si iata-ma in gara din Nancy gata de plecare spre casa. Am multumit frumos, m-am dus spre peron, am iesit pe alta usa si am luat-o la picior cu rucsacul in spate spre iesirea din oras. Doar nu era sa fiu atat de aproape de Paris – orasul la care am visat toata adolescenta, si sa ratez ocazia! M-a luat un camionagiu si, pe la miezul noptii, am pus piciorul in locul visat. Metroul m-a dus in Gara de Nord si am dormit in prima noapte chiar acolo, invatand rapid de le ceilalti aflati in aceeasi situatie cu mine unde sa ma plasez si cum sa-mi pun bagajul sub cap, legat de mine, ca sa nu raman fara el!“.

Povestea cu dormitul in gara pare sa fie o minciuna (a cita oare?!) a domnului Ponta. Iata ce scrie publicistul Alin Fumurescu intr-un editorial VoxPublica din martie 2013 (atunci cind Victor Ponta a inceput sa dea amanunte despre aventura lui pariziana):

“As fi lasat sa treaca de la mine o poveste atat de frumoasa, cu un adolescent romantic si rebel, zgribulit prin garile si parcurile Parisului, daca n-as fi sensibil la subiectul asta. Dormitul prin gari, pe sub poduri sau prin parcuri nu e un lucru de gluma. N-are nimic romantic, decat in carti si-n filme. La vremea la care visatorul adolescent Ponta cica dormea prin garile si parcurile Parisului (nu era in Piata Universitatii, cum zicea ? Pentru ca 1972 + 18= 1990) dormeam si eu sub o salcie in Cismigiu, pentru ca din cauza minerilor nu mai puteam intra in hotel. Cativa ani mai tarziu am ajuns si eu la Paris si am fost nevoit sa iau in consideratie posibilitatea de a dormi in vreo gara (Montparnasse, in cazul asta). Persoana la care trebuia sa trag peste noapte nu raspundea la telefon, telefoane mobile nu erau, doar din acelea cu fise, se facea intuneric, iar bani pentru hotel n-aveam. Aveam insa niste maruntis prin buzunare, pe care i l-am dat unui clochard. Cum omul parea “profesionist”, cu sac de dormit si chiar un burete din ala albastru facut sul, l-am intrebat daca se poate dormi in gara. M-a privit cu tristete si-a clatinat din cap. Raspunsul ? Nu se poate. In nici o gara din Paris. Pe timpul noptii gara se inchide si, oricum, politia patruleaza. Dar in vreun parc ? Nici in parcuri. Se inchid la miezul noptii si politia patruleaza si pe-acolo. « Da’ tu unde dormi ? » – l-am intrebat. « Sub un pod », mi-a raspuns. « Da’ nu te pot lua. Locurile sunt impartite din vreme si sunt ocupate toate. In oras n-ai nici o sansa sub poduri daca esti nou-venit. Incearca podurile din banlieus”.

E adevarat, nici Victor Ponta n-a insistat prea tare pe subiectul dormitului in gara din Paris. Se pare ca, norocos fiind, mai ales cu o asa mama, a rezolvat in cele din urma si problema dormitului, dupa cum singur povesteste:

“Mama avea o veche prietena la Paris si am sunat-o a doua zi; am constatat ca nu o ducea deloc bine si s-a speriat cumplit ca o sa stau pe capul ei, asa ca a facut mari eforturi sa ma convinga sa plec acasa. Era prea tarziu, eram decis ce sa fac, am obtinut sa-mi primeasca macar rucsacul la ea si eu m-am instalat frumusel in Gara, intalnind rapid alti doi romani in aceeasi situatie cu care am format imediat un trio foarte unit. De ziua surorii mele Alexandra (2 August), am sacrificat 10 franci si am sunat acasa sa-i spun “La Multi Ani” iar cand am cerut-o pe mama la telefon i-am trantit direct ca am de gand sa mai stau, eventual sa gasesc de lucru, si sa nu se ingrijoreze . Reactia mamei mele a fost ca intotdeauna – “Bine, am incredere in tine, ai grija de tine si noi te sprijinim orice vei face!” (d-aia o iubesc asa tare si de acolo imi vine increderea in mine care m-a ajutat de atatea ori!)”.

Intre timp, daca e sa-l credem, tinarul Victor Ponta, la 17 ani neimpliniti, a batut la usa Legiunii Straine incercind sa-si rezolve situatia locativa si financiara:

“A fost cea mai boema perioada din viata mea. Am batut tot Parisul pe jos (il cunosc mai bine decat Bucurestiul chiar); m-am imprietenit cu toti emigrantii veniti in Gara de Nord din toate colturile lumii; ne-am balacit in fiecare zi in fantanile arteziene de la Luvru; am invatat sa mergem cu metroul fara bilet; castigam cam 40-50 de franci in cateva ore recuperand fisele din carucioarele de bagaje abandonate de cei care prindeau trenul in ultimul moment; am vazut toate muzeele aratand carnetul de elev si convingand ca nu am bani de bilet; inclusiv am mers cu alti romani la Centrul de recrutare al Legiunii Straine de langa Paris, am trecut testele medicale, dar cand am aflat conditiile (contract de minim 5 ani) am dat inapoi inainte sa semnez, si bine am facut!“.

In cele din urma, ajutorul a venit tot din Romania:

“In septembrie (1990 n.m.) am terminat formalitatile si am primit drept temporar de munca. Nu era usor sa-mi gasesc un job, dar iar a intervenit Profesoara mea Felicia, care m-a prezentat unui fost elev al ei stabilit de mult la Paris – Mihai. El m-a ajutat enorm, am ramas pana azi foarte atasat de el si, chiar daca nu ne mai vedem prea des, o sa-i fiu toata viata recunoscator pentru ce am invatat de la el. Printre altele mi-a sadit “microbul” ceasurilor si al vinurilor de calitate – deh, apucaturi burgheze, dar placute in felul lor! Asa ca hoinareala placuta din august a luat sfarsit! In septembrie m-am apucat de lucru, la inceput la o benzinarie, apoi doua luni la un supermarket (faceam cam o ora la dus si una la intors plus cele opt de munca si una de pauza). Am reusit sa-mi inchiriez o camaruta de 12 metri patrati la ultimul etaj dintr-un bloc in apropiere de Saint-Lazare (ma urmaresc garile, in Bucuresti am trait 20 ani la Gara de Nord). Dupa care am gasit serviciul ideal – la un fast food din centru, program de la ora 17 pana la inchiderea de la 1.30, salariul mimin pe economie echivalent cu 1.000 $ (cine avea in Romania in anii 90 asa salariu?!). Ma trezeam la pranz si mergeam direct la Biblioteca Georges Pompidou, unde citeam si ascultam muzica pana cand trebuia sa plec la serviciu. Ziua libera o petreceam cu gasca de romani pe care ii intalneam in Saint Michel, iar munca si banii castigati au inceput sa aiba cu adevarat semnificatie pt mine”.

Articolu integral pe www.turcesxu.ro

loading...

Be the first to comment on "TURCESCU: DEZVALUIRI PICANTE DESPRE AVENTURILE LUI PONTA LA PARIS"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*